Monday, 31 March 2008

Ortodoxia în East Sussex (4) [Orthodoxy in East Sussex]

Cât de repede (cam în 15 minute) se poate schimba chipul unui sălaş de-al anglicanilor într-o biserică ortodoxă, m-am lămurit în Lewes...

...un orăşel tipic englezesc (o postare despre localitatea aceasta– aici), situat la vreo 16 km nord-est de Brighton, cu numai 16,000 de locuitori.

În biserica Thomas à Becket – pe care credincioşii anglicani nu o ocolesc defel şi unde poate că s-ar potrivi mai puţin eticheta de secularism, din păcate valabilă în atâtea alte locuri în UK – reuşesc să se închine lui Hristos şi câteva zeci de ortodocşi.

Dar nu doar obiectele de cult ar putea crea vreo diferenţă, fără să existe o mică parohie ortodoxă (circa vreo 20 de oameni în consiliul parohial, vreo 25-30 alţii care vin la biserică regulat şi poate tot atâţia care vin sporadic), care reuşeşte să aibă parte de o Sfântă Liturghie măcar 2-3 duminici pe lună.

În prima miercuri din Postul Mare, am luat parte la o minunată seară dedicată Canonul Mare al lui Andrei Criteanul şi Rugăciunii Sf. Efrem Sirul.

Cârcotaşii ar putea găsi noduri în papură, căci negreşit totul a fost mai scurt şi “nu chiar la noi”, mai ales nu ca în locul în care mi-e drag să mă întorc (dar nu ştiu dacă e cuviincios să-i fac reclamă pe blog).

În orice caz, păcătosul de mine dau mărturie nu numai că era vorba într-adevăr de fraţi ortodocşi, care ţin de Exarhatul pentru Parohii de Tradiţie Rusească din Europa de Vest al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol), dar şi că preotul s-a străduit să citească toate rugăciunile cu atâta luare-aminte, suficient ca să mai îmi adauge un motiv să mă simt acasă în UK.

Căci, chiar dacă sunt şi nenumărate alte motive lumeşti pentru care mă simt atât de acasă în ţara aceasta, aceasta se datorează întâi şi întâi faptului că există viaţă ortodoxă pe aici.

Ba chiar – şi asta numai Dumnezeu ştie cum de se poate întâmpla, poate tocmai pentru a da de ruşine avântul atâtor ecumenişti – tot mai mulţi oameni (nu neapărat numeric, ci mă refer la multe locuri din UK, cu multe şi diferite istorii de viaţă, de la anglicanism, până la ateism) Îl găsesc pe Hristos acolo unde se află cu adevărat, în Biserica Ortodoxă.

Poate m-am simţit acasă şi pentru că avusesem a doua oară ocazia să aud slujind şi să vorbesc cu acelaşi preot ortodox din UK care se întâmplă să fie chiar englez, pe când majoritatea preoţilor din UK provin din ţări majoritar ortodoxe.

Slujitorul Domnului are un job part-time pentru a se întreţine, dar mulţumeşte bunăvoinţei fraţilor anglicani că are unde. Iar fraţi îi sunt, pentru că toţi suntem oameni făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar nu pentru că i-ar recunoaşte cumva fraţi în credinţă – mare rătăcire ecumenismul ăsta!

În privinţa altor motive pentru care mă simt acasă în UK, cu voia Domnului voi mai tot scrie pe blog sau ele reies deja din tot ce am scris.

Este minunat într-o ţară unde parcă nu se vorbeşte aşa de urât pe străzi şi nu se circulă atât de haotic precum la Bucureşti, nu ţipă oamenii unii la alţii, nu se sună din claxoane de plictiseală sau pentru intimidarea celor cu lămâie galbenă în parbriz, nu se dă buzna peste rând (dacă o face cineva, de regulă nu este vorba de britanici de baştină), ba nici nu ai de ce să-ţi lustruieşti pantofii în fiecare zi, nici când plouă…

Dincolo de acestea, important este că, în această postare, am menţionat motivul esenţial pentru care “da, mi-ar plăcea să trăiesc aici”. Dar să las în voia Domnului ce şi cum va fi, căci nu întotdeauna este important în viaţă doar ceea ce ne-ar plăcea

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

[EN] A few wonders from the UK / [RO] Câteva minunăţii din UK (1)

[EN] The next two very intense weeks will probably prevent me from writing much... [RO] Următoarele două săptămâni foarte intense probabil că mă vor împiedica să scriu mult...

[EN] ...or maybe I have already started to write too much, upsetting and boring people, hence the decreasing number of comments?! [RO] ...sau poate că deja am început să scriu prea mult, supărând şi plictisind oamenii, de aici numărul în descreştere al comentariilor?!

[EN] Therefore, it’s probably a good moment to start up a new series of posts with more images, and fewer words. [RO] Aşadar, probabil că este un moment bun să încep un nou serial cu mai multe imagini şi mai puţine cuvinte.

[EN] The pictures in this first episode were taken in... [RO] Fotografiile din acest prim episod au fost făcute în... – Kensington Gardens, London.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Saturday, 29 March 2008

The UK, in the eyes of an Afghan taxi driver [UK, în ochii unui şofer de taxi afgan]

In order to balance a bit my disproportionately favourable views of the UK, I guess I should report the opinion of a man from Afghanistan who simply wouldn’t like to live in this country for good.

For the time being, as an engineering student and part time taxi driver, he finds the UK a great place to be, he praises the overall openness and tolerance of the Brits towards foreigners, but he wouldn’t hang around too much here after he graduates.

This is no country where to have a family,” he says, complaining (as the British media) about the huge number of divorces, and the general individualistic attitudes of the people here, that brings about promiscuity, and thus the distintegration of the traditional family model.

And I bet he wasn’t refering exclusively to the Brits, but to any people (from any corner of the world) drawn to the mirage of UK capitalism, who lose sight of what’s most valuable in life, in order to be part of this economic success story.

I assume that he could find a wife within the Afghan expat community, however, he wants to raise a family in his own country. No, he didn’t seem insane to me for not being afraid or fed-up with the war in his native country, “because there have been wars ever since I was born”.

As for poverty?,” I asked. He doesn’t fear it either, and would only work for about a year in the UK, but not to save money as I assumed. He wants to gain professional experience that would help him in Afghanistan.

Apart form the people here being “too materialistic”, neither he likes the British food, which he finds much better in the barren Aghanistan, “because everything you eat there is from someone’s garden, not from supermarkets”. I happen to have nothing against the food; I admit that it’s tastier on the Continent, but I can eat whatever I find here.

As for the people in the UK, in spite of the fact that I observe the same things as this Afghan guy, I don’t find them neither more secular than Romanians I work and live among in Romania, nor do I think this is unchangeable.

My dear Orthodox brothers met here prove to me that the Kingdom of God is indeed within our hearts, and that all men can change, anyone can be saved, whilst our Lord Jesus Christ can be found anywhere.

Nevertheless, this student – in his early twenties I presume, speaking perfect English, and with a very neat appearance, contrary to whatever prejudice about the Afghans, we, the civilised ones (?!) might have – really shames me, along with other fellow countrymen who often find ourselves complaining about “tough times” in Romania.

Here’s a man coming from a severely impoverished Muslim country, who has what I would call a healthy outlook on life. Unlike him, I’m hearing about Romanians planning to leave Italy and Spain to come here in the UK, in order to gain more.

But let us all (I include myself), think a bit from this man’s perspective – is there really much to gain, and at what cost, since a man from Afghanistan believes there’s nothing worth leaving his country?

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (7) [Women in the UK]

Extraordinar mi se pare contrastul dintre această statuie, situată la nivelul solului, între călătorii care forfotesc în Autogara Buchanan din Glasgow, şi imaginea de mai jos, surprinsă de mine în Kensington Gardens din Londra.

S-ar zice că într-un fel erau drăgăstoase femeile britanice odinioară, şi altfel în zilele noastre.

Poate aşa o fi, dar şi dacă trebuie să admitem că moravurile s-au schimbat (nu doar în UK, ci în toată lumea, care nu mai înţelege dragostea aşa cum a fost lăsată de Dumnezeu), tot periplul meu prin UK m-a convins că în niciun caz nu sunt aşa toate.

Fete care să fie şi frumoase, şi deştepte, şi cuminţi poţi găsi până şi într-o ţară atât de secularizată ca UK, aşadar poate există aceea unica (Domnul ştie unde în lume, că eu chiar nu am habar :-) şi pentru mine.

Admit că eu unul nu am găsit-o, dar sigur nevredniciei mele i se datorează asta. Nu sunt de acord cu lamentaţiile auzite adesea că “nu prea mai sunt băieţi credincioşi” sau că “s-a teminat cu fetele cuminţi”.

Profund lipsită de smerenie mi se pare o atare atitudine, mai ales din partea unora care vedem că suntem cu totul altfel faţă de lumea din jur, dar ne mândrim cu puţinătatea faptelor noastre bune, în loc să-I mulţumim Domnului pentru ele, fără de Care n-am fi făcut nimic.

Prea mult ne gândim că n-am găsit pe nimeni care să ne merite, uitând că avem atâtea cusururi care nu ne fac deloc aşa de buni cum ne credem adesea.

Cât despre miturile că britanicele ar fi de evitat (nişte naşpete, bagaboante şi alte idei d-astea) adesea popularizate de cei care caută un anume tip de femei-obiect, acestea mi se par complet false.

Zicea un părinte (nu dau un citat exact) că “pe om, cum îl iei aşa-l găseşti. Îl iei bun, aşa îl găseşti, îl iei de rău, rău îl găseşti”. Cine caută astfel de fete (cărora li s-ar potrivi descrierea de pe acest blog), ori să se folosească de ele, ori numai să le judece – dintr-acelea şi găseşte.

Prin urmare, sunt în parte de acord cu opinia confratelui într-ale blogging-ului. Cu amendamentul că viziunea asta oarecum pesimistă nici nu se aplică tuturor fetelor (de altfel, sunt sigur că nici n-ar fi pretins aşa ceva autorul – vezi ideea lui de final) şi că eu nu trăiesc în lumea despre care scrie el:

Trăim în lumea operaţiilor estetice, a cosmeticelor fără număr, a cremelor anti-rid, a religiei ‘trupului perfect’ (...) În lumea acesta nu mai e timp pentru biserică, pentru post, iar pentru rugăciune nici atât”.

Eu refuz să trăiesc în lumea asta, trăiesc mai degrabă în lumea romantică despre care cântă Gabriel Dorobanţu (vai ce nu-mi plăcea “behăitul ăsta” odinioară, pe când acum am în iPod vreo 7-8 MP3-uri de-ale lui!).

Şi cum nu obişnuiesc să iau de rele fetele, parcă pur şi simplu nici nu găsesc dintr-acelea naşpa. Nu că n-or fi deloc, dar probabil că omul găseşte taman ce caută, iar lumea toată este mai bună sau mai rea după cum o privesc ochii noştri (mai ales cei sufleteşti).

Astfel, aproape că nu este zi petrecută în UK să nu mă minunez de ce fete superbe întâlnesc (şi frumuseţea lor n-are nimic de-a face cu prototipurile din reviste), dar şi cât de inteligente (nicidecum gâsculiţele de la pagina trei sau cele care cad bete pe străzi) şi cât de amabile pot fi. Şi nu mă refer la tipul de amabilitate pe care o caută destui bărbaţi de toate vârstele...

Alături de aceste fotografii, nu îmi vine să pun altceva decât nişte citate (întreg textul în format audio) dintr-o conferinţă de-a Maicii Siluana Vlad care explică de ce anume mă tot minunez eu:

Dumnezeu i-a dat omului, lui Adam, un ajutor care era darul Lui. Pe cine? Pe Eva. Aşa că, surioarelor, bucuraţi-vă, suntem darul lui Dumnezeu către bărbat! Aşa este, chiar dacă nu suntem căsătorite sau suntem măicuţe, tot darul lui Dumnezeu suntem. Că, ia uitaţi-vă cum îmi zâmbesc mie băieţii şi cum i-ar zâmbi unui moşneguţ! Altfel, nu? Niciodată nu se şterge diferenţa, dacă e darul lui Dumnezeu”.

Foarte clar explică Maica Siluana (o găsiţi online aici) cum de se întâmplă ca numai câteva vorbe schimbate cu o fată drăguţă să îţi schimbe o zi proastă într-una mult mai bună:

Într-un autobuz de băieţi care vorbesc urât şi aşa, dacă se suie o fată frumoasă, toţi devin mai frumoşi, mai drăguţi, mai politicoşi. De ce? Pentru că simt prezenţa lui Dumnezeu, chiar dacă darul nu o mai simte. ‘Darul’ zice ‘e, sunt fată frumoasă’, dar Dumnezeu ştie că El se face cumva prezent prin darul frumuseţii şi gingăşiei”.

Cum zicea părintele Cleopa [la care venise cineva – nota mea – spunându-i]: ia uitaţi-vă la fetele astea ce picioare lungi au, şi ce dezbrăcate sunt, şi cad în ispită, mă tulbură! Ce să fac, să umblu cu ochii închişi? Nu taică, o să cazi în canal. Uită-te acolo şi zi aşa: Doamne, dacă picioarele ei care sunt aşa de frumoase, dar Tu Care le-ai făcut? (...) şi atunci vine bucuria şi recunoştinţa mea către Dumnezeu şi simţurile mele participă la această bucurie. Acesta e scopul meu, să transform această plăcere în bucurie, altfel mă devorează ea pe mine”.

Minunate cuvinte, pe care nu le-ar fi putut pricepe nici puritanii, născuţi pe tărâmuri britanice, şi care dispreţuiau frumuseţea feminină, lăsată de Dumnezeu şi crezând că, dispreţuind-o, se sfinţeau. Ce imensă rătăcire! Şi nu le înţeleg nici hedoniştii nesătuli de aici şi de aiurea, nici inversioniştii...

Nimeni nu înţelege frumuseţea femeii aşa cum trebuie înţeleasă, dacă nu o caută efectiv ca dar al lui Dumnezeu. Multe sunt frumoase, dar prin mila Lui (vai celor care se încred în propriile tehnici de seducţie, căci nu o dată vânătorul ajunge vânat!), poţi să o găseşti şi pe cea mai frumoasă, care este numai una şi doar a ta, alături de care să trăieşti cum scrie pe blogul acesta.

Cum zice înţeleptul rege Solomon (Pilde – 18, 22): “Cel ce găseşte o femeie bună află un lucru de mare preţ şi dobândeşte dar de la Dumnezeu” – sigur aşa este...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Friday, 28 March 2008

Din viaţa studenţească (4) – În apărarea refugiaţilor [Student life – Defending refugees]

Între motivele pentru care studenţii britanici pot alege să piardă o noapte nu se număra numai chefurile în oraş sau orgiile din cămine...

...ci şi ca să atragă atenţia asupra unor diferite teme – tocmai dintre acelea pentru care grăbita societate consumeristă din jur şi mass media tradiţionale (Mainstream Mass Media) nu prea găsesc loc în agenda lor.

Aşa a fost această noapte dormită afară (Sleep-Out-Tonight) la iniţiativa Student Action for Refugees (STAR), menită să sensibilizeze locuitorii UK despre condiţiile precare în care trăiesc refugiaţii.

Şi văd că este destul de extinsă această STAR, poate şi pentru că în ţara aceasta, chiar şi atât de deschisă spre lume şi de tolerantă, subiectele legate de imigraţie, refugiaţi, azilanţi etc sunt mereu la mare căutare.

Din păcate, mult mai des contează în ochii presei şi ai publicului problemele reale sau închipuite pe care le cauzează străinii, decât probleme reale ale unora dintre aceştia.

Afişe şi voie bună, chitări şi saci de dormit, câte o sticlă de ceva (că fară alcool nu se poate nimic în UK :-) – toate sunt bune pentru a atrage atenţia trecătorilor, care să întrebe “ce se petrece?” şi care, poate, să fie puşi pe gânduri.

De faptul că în UK se află între 155,000 şi 283,500 de oameni ai nimănui, cu dreptul de azil refuzat, în imposibilitatea şi de a munci legal aici, şi de a se întoarce acasă, şi de apleca în altă ţară… sau că 40 la sută dintre cererile de azil respinse iniţial sunt aprobate în urma apelului… sau că UK nu este chiar inundată de solicitanţi, care au depus numai 27,850 de cereri în 2006...

Şi aici vorbim de refugiaţi pe bune, nu de cei care ar cuteza să se pretindă refugiaţi din România chiar şi după aderare şi care ţin paginile ziarelor din UK (vezi aici sau aici), veniţi din ţări unde cu adevărat sunt persecutaţi, nu doar ignoraţi şi dispreţuiţi.

Tare mă îndoiesc eu că gestul studenţesc a avut vreun mare ecou. Nu că UK ar fi vreo ţară mai indiferentă decât alta (ba dimpotrivă, uite câteva ONG-uri serioase care se ocupă de refugiaţi aici, aici, aici sau aici), ci pentru că în general lumea de azi (globalizată, post-postmodernă, excesiv de individualistă – ziceţi-i cum vreţi!) este tot mai indiferentă faţă de problemele reale din jur.

Ceea ce nu mă împiedică să admir năzuinţa celor care cred că lumea se mai poate schimba în bine. Numai Dumnezeu ştie câţi dintre sutele de studenţi care au ieşit să doarmă afară chiar vor să facă o lume mai bună (nu doar să se distreze puţintel altfel) şi câţi vor şi reuşi într-o anumită măsură.

Acţiunea de la începutul lui martie s-a desfăşurat simultan în circa 30 de campusuri universitare (iată doar câteva: Birmingham, Brighton, Bristol, Cambridge, Edinburgh, Glasgow, Leeds, London, Northumbria, Nottingham, Oxford, Warwick etc).

Dar şi de nu va fi reuşit mare lucru, mai mare admiraţie am pentru gesturile oarecumva mai ascunse de ochii publicului larg: unii studenţi sunt voluntari în Centrul de Detenţie de la Aeroportul Gatwick sau strâng bani, haine, aşternuturi de pat şi alimente pentru refugiaţi.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Wednesday, 26 March 2008

About public transport in the UK (1) [Despre transportul în comun în UK]

Assuming that most of those who would ever have anything to do with public transport (or public transportation in American English :-) in Great Britain understand the beautiful English language – I’m now beginning a new series.

I have a lot of good things to say, very few bad ones as well, but mostly neutral pieces of advice that could be gathered under the covers of A traveller’s Manual (here’s a useful Website bearing this name).

A first paradox that foreigners may soon come across is the fact that the whole transport system in the UK is both complex and easily comprehensible.

Complex – because there are so many means of transport, routes, operators, bewildering price differences, or stations/junctions (see how many only in Greater London). Easy – because there are posters, brochures, electronic billboards, and cheap (around £ 1) or free maps everywhere.

Moreover, if you can’t do it yourself online (here, here, here, here, here or here), someone at one of the equally numerous information desks would be pleased to help planning your journey. And even give you at least one A4 print page with routes, schedules, itinerary, and so on. Free of charge!!!

Some may see this as another exaggeration of the Nanny State (some kind of feminine version of Big Brother), but I honestly find it a good example of British civility.

For the first episode, I guess anyone could use some advice about travelling in a double decker bus. First of all, for hopping on only use the front door near the driver, to whom you’ll show your ticket or you’ll pay the money for one.
.
You’re advised to have exact change, but don’t worry. In the worst case, a fellow passager could help you change a £ 10 or £ 20 bill.
.
But then you should worry about not being caught on the relatively narrow stairs towards the upper deck when the bus takes a turn. You wouldn’t imagine, but losing one’s balance at well over two meters above the ground is very easy – I’m not kidding at all!!!

The red giant only stops where the driver sees people waiting (and he does see them, ‘cause the likelihood of cars obscuring the area near a bus shelter is more reduced here than in Bucharest) or if passangers signaled their willingness to get off. And they do this by pressing the little red buttons marked “STOP” that are of no use in Romanian buses.

No button pressed, no stop – therefore if you forget to do it, don’t start making a fool of yourselves in front of the CCTV cameras (sometimes up to four in one bus!) by asking explanations from the poor driver.
.
How do you know where to hop off? Well, this is either announced by a pre-recorded voice message, the name of the next stop is alight on a screen, or you could ask the driver when you get on, and he’ll shout when your destination approaches.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

[EN] Worth trying in the UK / [RO] Merită încercat în UK (3)

[EN] Whoever wants a proof that not all food is bad in the UK, neither there is a poor choice of sortiments at hand, I full-heartedly recommend the Taj the Grocer store from Brighton. [RO] Oricui vrea o dovadă că nu toată mâncarea este proastă în UK şi nici nu ai puţine sortimente la îndemână din care să alege, îi recomand din toată inima magazinul Taj the Grocer din Brighton.

[EN] Generally, the quality of products is not different from the tasteless things found in other stores in the UK, all over Old Continent, and even Romania. But it’s worth looking for pleasant surprises on this stores shelves. [RO] În general, calitatea produselor nu este diferită de lucrurile insipide găsite în alte magazine din UK, din tot Bătrânul Continent şi chiar din România. Dar merită să cauţi surpize plăcute pe rafturile acestuia.

[EN] The good part is that you could try a different God-given fruit/vegetable every day for about a couple of months. And, let’s not forget that I’m writing this in the month of March! [RO] Partea bună este că poţi încerca un fruct/legumă lăsat(ă) de Dumnezeu în fiecare zi pentru vreo două luni. Şi să nu uităm că scriu asta în luna martie!

[EN] As for the canned stuff, I assume one could try a different thing each day of the year. As for the canned stuff, I assume one could try a different thing each day of the year. [RO] Cât despre chestiile în conservă, bănuiesc că poţi încerca altceva în fiecare zi a anului.

[EN] Undoubtedly, everything for anyone from Europe, UK, China, India, the Arab world, Africa, South America... [RO] Fără îndoială, de toate pentru toţi – din Europa, UK, China, India, lumea arabă, Africa, America de Sud...

[EN] Now take a seat
and a deep breath for the painful list of prices. Four apples cost £ 1, three pears cost £ 1 as well, a kilo of ordinary tomatoes is £ 2.99, a pineapple – £ 1.19, a kilo of bananas – £ 1.29, two bunches of radish – £ 1. [RO] Acum aşezaţi-vă şi respiraţi adânc pentru dureroasa listă de preţuri. Patru mere costă £ 1, trei pere tot £ 1, un kil de roşii obişnuite face £ 2.99, un ananas – £ 1.19, un kil de banane – £ 1.29, două legături de ridichi – £ 1.

[EN] Different sorts of potatoes are all £ 1 per kilo, while a kilo of chili peppers – £ 10, if they come from the Netherlands or £ 12 – if brought from Thailand. [RO] Diferite soiuri de cartofi sunt toate £ 1 la kil, iar un kil de ardei iuţi – £ 10 dacă vin din Olanda sau £ 12 – dacă sunt aduşi din Thailanda.

[EN] Among the few things bellow one pound – a bunch of mint, sold for only (?!) 79 pence. As for prices that could make a Romanian housewife faint, here are just two: a kilo of grapes – £ 4.99, and kilo of cherry tomatoes – £ 7.50!!! [RO] Cât despre preţuri care ar putea face o gospodină din România să leşine, iată numai două: un kil de struguri – £ 4.99, iar un kil de roşioare cât cireaşa – £ 7.50!!!

[For all
the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Tuesday, 25 March 2008

Ortodoxia în Scoţia (2) [Orthodoxy in Scotland]

Iată ce minunat poate contrasta o cârciumă goală, amenajată în interiorul unei foste catedrale din Edinburgh cu o cămăruţă plină duhovniceşte, după transformarea ei în paraclis de către un fost preot anglican din Fort Augustus.

Convertit la Ortodoxie la 65 de ani, fostul anglican face acum cel mult treaba unui diacon pe lângă arhimandritul din imagine. Nu mai contează zecile de ani de preoţie anglicană, nici că ar putea fi şi părinte duhovnicesc şi trupesc celui ce slujeşte. Important este că “a văzut lumina cea adevărată, a aflat Duhul cel ceresc”, în Unica Biserică a lui Hristos. Nimic altceva nu este mai de preţ pentru el şi nimic nu ar vrea să mai fie ca înainte.

Când vezi că până şi în nordul Scoţiei poţi afla măcar o părticică din Biserica Lui şi oameni care au ajuns la El pe această cale unică, după ce au gustat surogatul pseudobisericilor reformate sau abisul ateismului, nu poţi decât să te minunezi de planul Lui pentru mântuirea lumii şi să te ruşinezi când îţi aminteşti cât de adesea luăm Ortodoxia de-a gata.

În România, mai avem şi duhovnici îmbunătăţiţi după ani de nevoinţe, şi destui preoţi care sfinţesc locul (dar desigur că aceia nu vor fi niciodată vedete TV), şi biserici la cel mult câteva străzi distanţă, şi mănăstriri la tot pasul, şi ore de religie în şcoală (pe care, în loc să ne străduim a le face mai bune, vrem doar a le scoate din programă!), şi cărţi folositoare în limba noastră, şi atâtea moaşte de sfinţi, dar prea puţin ne pasă.

De la “Ce-i cu prostiile astea? Mai lasă-mă cu popii ăştia! Ce, te-ai făcut religios? Te-ai pocăit?” până la “Şi eu cred, dar nu cum spune Biserica” sau “Îţi respect credinţa, dar eu nu pot să cred în aşa ceva” – aceasta aude oricine se străduieşte să trăiască în viaţa adevărată a Bisericii. Eu unul nu mă pot plânge, că nici măcar aşa ceva nu mi-a fost dat să aud prea des (poate şi pentru că aud numai ce vreau :)

N-am simţit decât că sunt privit puţintel altfel. Probabil nu este neapărat dispreţ, ci mai degrabă o distanţare compătimitoare, de genul “Bietul de el, nu ştie să se bucure de viaţă”. Dar asta nu mă supără nicidecum, măcar de ar pricepe toată lumea că, şi din punctul meu de vedere, nu mai vreau să fie nimic ca înainte.

Mă tem că am văzut în Scoţia câţiva oameni simpli care ne-ar putea face de ruşine şi, amintindu-mi de ei, îmi amintesc şi de o exclamaţie a Pr. Rafail Noica (alt convertit de la anglicanism) dintr-o conferinţă – “Vai de Ortodoxia noastră!”.

La Judecată, unii ca aceştia ne vor acuza numai purtându-şi veşmintele luminoase în faţa întunecaţilor de noi care vor încerca să ne scuzăm – ba că nu am ştiut, ba că n-am crezut că este chiar pe bune, ba că popii ăştia sunt de vină, ba că noi n-am omorât pe nimeni, nici n-am furat fabrici întregi, ba că am crezut că o să mai avem timp şi pentru suflet, ba că n-am făcut niciun rău să stăm la rugăciune cu catolicii, anglicanii şi alţi heterodocşi...

Păi dacă nu este niciun rău, cum se face că atâţia eretici vin la Ortodoxie?! Şi acest lucru se întâmplă în condiţiile în care Biserica Ortodoxă n-a mai făcut niciun fel de prozelitism în Scottish Highlands de vreo 1,500 ani, nici n-are la dispoziţie maşinăria de propagandă a Vaticanului ori purcoiul de bani al neoprotestanţilor.

Cine chiar VREA, îl găseşte pe Hristos chiar şi în pustietăţile astea (mai degrabă sufleteşti, căci altfel Scoţia e o ţară civilizată peste tot)! Domnul să aibă milă de cine NU VREA, dar şi de noi, cei care, cu toate că ştim că VREM, nu înseamnă nicidecum că “gata, ne-am şi mântuit”, ci mai avem atâtea de făcut în a ne îndrepta pe noi înşine, nu în a-i judeca pe alţii!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Monday, 24 March 2008

Chestii d-astea, numai la britanici (12) [Things like these, only at the Brits]

Poate deloc întâmplător, tocmai pe meleaguri bretone mi-am amintit că neapărat trebuie să mai semnalez încă ceva tipic britanic. Nu cred că există oraş în UK care să nu aibă măcar un pub cu numele de Waterloo, dacă nu chiar o stradă întreagă...

....însă chiar că este întâmplător că, pentru o a treia postare consecutivă, pomenesc de Glasgow (un oraş minunat despre care voi mai avea multe de scris), unde am surprins imaginea de mai sus. Apoi, desigur că nu puteam să nu găsesc şi în Edinburgh*** un local similar pe care să-l fotografiez.

Se pare că britanicii nu ratează nicio ocazie de a le reaminti francezilor de celebra înfrângere finală a lui Napoleon Bonaparte. De pildă, Margaret Thatcher, care l-a primit cândva pe François Mitterand într-o sală cu un imens tablou al bătăliei din nefasta zi de 18 iunie 1815.

Nu ştiu cât ţine aceasta de aroganţa britanică, dar am observat că, atunci când se iveşte ocazia în discuţii prieteneşti, nici americanii nu se dau înapoi de la a-i lua peste picior pe britanici, stră-stră-stră... nepoţii celor daţi afară din Lumea Nouă între 1775-1783. Cât despre un scoţian, probabil că nu trec 24 de ore din viaţa lui în care să nu găsească o bârfă sau glumiţă ori numai să strâmbe din nas faţă de ceva legat de englezi.

Vreme de peste un deceniu, dacă plecai din Paris cu Eurostarul către Londra, coborai în... Gara Waterloo. Nu că n-ar fi o gară frumoasă şi aceea, dar din noiembrie 2007, Eurostarul ajunge, în ceea ce a fost numită “catedrala gărilor” – St. Pancras International.

Cu siguranţă, motive pragmatice or fi stat la baza deciziei, pe care am fi naivi să o luăm drept încă un semn de Entente Cordiale. Multe furtuni vor mai tulbura Canalul până ca cele două state vecine şi prietene să fie pe aceeaşi lungime de undă. Sunt curios de cum va fi în 2015, la aniversarea a 200 de ani de la bătălie, însă şi dacă ţara unde se vor ţine festivităţile se va mai numi Belgia.

*** NOTĂ: Oraşul din lume unde – cel puţin la momentul la care adaug observaţia aceasta (13.03.2009) – probabil că mă simt cel mai acasă dintre toate marile oraşe ale lumii în care m-a binecuvântat Dumnezeu să ajung.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Sunday, 23 March 2008

[EN] Not worth trying in the UK / Nu merită încercat în UK (2)

[EN] Although I am temporarily away from the UK (in a place where food is 1,000 tastier :-), I still feel like a tourist here, while I felt quickly at home on the other side of the Channel. [RO] Chiar dacă mă aflu temporar departe de UK (într-un loc unde mâncarea este de 1,000 ori mai gustoasă :-), tot mă simt ca un turist aici, în timp ce repede m-am simţit acasă peste Canal.

[EN] At least for now, I don’t feel like writing about anything else than living in the UK, be it about another anti-recommandation. [RO] Cel puţin acum, nu-mi vine să scriu despre altceva decât despre traiul în UK, fie şi despre o altă anti-recomandare.

[EN] Therefore, the product that I’d say this time that is not worth wasting one’s money on is a carbonated soft drink of which the Scots are very proud of. I for one wouldn’t buy again any drop of this orange-flavoured Irn-Bru. [RO] Aşadar, lucrul pe care aş spune de data aceasta că nu merită să-ţi iroseşti banii este un suc acidulat de care scoţienii sunt foarte mândri. Eu unul n-aş cumpăra din nou nicio picătură din acest Irn-Bru cu aromă de portocale.

[EN] Maybe it doesn’t taste as bad as my first impression (that I was drinking some kind of dish cleaner), but according to my humble view, it definitely doesn’t deserve the status of Scottish national drink. [RO] Poate că nu are un gust aşa de rău ca prima mea impresie (că beam un fel de detergent de vase), dar potrivit umilei mele păreri, categoric nu merită statutul de băutură naţională scoţiană.

[EN] According to my taste buds, this drink wouldn’t also deserve a fan club, as neither Mirinda, nor Fanta would. [RO] Potrivit papilelor mele gustative, această băutură nu ar merita de asemenea un fan club, cum nici Mirinda, nici Fanta nu ar merita.

[EN] Taking the risk of being declared persona non grata in Glasgow where it originally comes from, I’d say that this Irn-Bru is worse than the above mentioned rival products, of which I don’t have a good opinion, anyway. [RO] Asumându-mi riscul să fiu declarat persona non grata în Glasgow, de unde provine la origine, aş spune că acest Irn-Bru este mai prost decât produsele rivale menţionate mai sus, despre care oricum nu am o părere bună.

[EN] On the other hand, since millions of people love this drink (which even has a small share of the huge USA market), some of my readers would probably not folllow my anti-recommendation. [RO] Pe de altă parte, câtă vreme milioane de oameni iubesc această băutură (care are chiar şi o părticică din uriaşa piaţă din SUA), probabil că unii dintre cititorii mei nu îmi vor urma anti-recomandarea.

[EN] Especially, if I add that the Scots love it for its presumed effects in curing hangover. [RO] În special, dacă adaug că scoţienii o iubesc pentru presupusele efecte de vindecare a mahmurelii.

[EN] I think it merely quenches post-drunkenness thirst, when any liquod would be good to put out the fire in ones throat and belly… [RO] Eu cred că doar potoleşte setea post-beţie, atunci când orice lichid ar fi bun să stingă focul din gâtul şi burta cuiva…

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Sunday, 16 March 2008

Din raidul meu prin inima Scoţiei (4) [From my foray into Scotland’s heartland]

Pentru că tot am pomenit, în postarea precedentă, despre cum luptă britanicii împotriva viciilor, poate n-ar fi rău să înlătur posibila impresie că doar caut nod în papură. Dimpotrivă, am să vorbesc puţin şi despre unul dintre cele mai puternice mijloace de descurajare de care aşa a rânduit Dumnezeu să iau cunoştinţă în Scoţia.

Ecranul de faţă le aminteşte spectatorilor de pe stadionul Celtic Park din Glasgow că fumatul este interzis, dar ceea ce nu se afişează (dar bănuiesc că toţi ştiu prea bine) este că încălcarea interdicţiei poate avea consecinţe cu adevărat dramatice.

Credeţi că o să mă apuc acum să vorbesc de cancer sau paraliziile de pe urma atacurilor cerebrale al cărui principal factor favorizant este fumatul?! Nicidecum, căci probabil nici pozele care vor apărea pe pachetele de ţigări din România de la 1 iulie (cică vor fi mai explicite decât în ale părţi din UE) nu vor băga minţile în cap celor care se sinucid lent prin fumat şi băutură.

Dar uite cum responsabilii Celtic Glasgow FC au găsit o sperietoare mai serioasă decât orice altceva am întâlnit eu prin lume. Dacă eşti prins cu ţigara în gură pe stadion (sau dacă ai strecurat, cine-ştie-cum, vreun recipient cu băutură) vei fi imediat condus afară.

Mare pagubă”, s-ar putea grăbi unii să zică. “Te duci şi te îmbeţi într-un pub şi vezi meciul de acolo”, unde măcar mai poţi ieşi afară la fumat. Nu este deloc atât de simplu. Odată cu datul afară din stadion ţi se anulează şi abonamentul (season ticket), iar dacă recidivezi, probabil că nu vei mai putea niciodată să fii abonat la clubul preferat.

Cât despre ideea de a te trotila bine înainte de a intra pe stadion, şi strategia asta este exclusă, căci pur şi simplu nu eşti lăsat să intri. Poate îţi ţii respiraţia şi calmul când treci de porţi, însă n-ai nicio şansă să faci pe nebunul în faţa nenumăratelor camere de supraveghere de pe stadion, dacă sunt capabile să detecteze până şi ceea ce atâţia fumători numesc o inofensivă (?!) ţigară.

*** NOTĂ: Orice încerca (cu nepriceperea mea :-) , ca să remediez problema, observ că această nefericită postare nu se poate vizualiza decât cu neplăcute erori de layout pe unele computere. Totuşi, nădăjduiesc că erorile de afişare nu împiedică lectura pentru nimeni.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Friday, 14 March 2008

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (5) [This alcohol, a Brit’s best friend ?]

Uite că nici n-am apucat eu să plec din UK şi să duc în România vreuna din multele idei bune prinse de pe aici, că Guvernul al cărui invitat sunt, deja s-a apucat să pună în practică una dintre cele mai comode, dar şi cele mai îndoielnice idei de luptă împotriva viciilor.

Începând cu weekend-ul acesta, vor exista noi taxe la băutură şi ţigări în UK, dar şi la autovehiculele care consumă prea multă benzină, ba poate până şi pe folosirea de pungi de plastic, adaugă o ştire Associated Press.

Teoretic, intenţia pare bună, dar nu cred că va reduce numărul de fumători mai mult decât l-a redus deja faptul că aceştia trebuie să se simtă ca nişte paria şi să iasă afară să fumeze. Şi, dragi fumători din România, pe aici chiar se respectă legea, oricât de impopulară ar fi!

Altfel, probabil că măsura va lovi în cei care folosesc SUV-uri în Scottish Highlands unde chiar ar fi nevoie de maşini de teren, dar va avea puţin efect descurajator asupra celor cu obrazul gros care îşi cumpără asemenea maşini doar de şmecheri (la prima vedere mai puţini în UK decât în România). Aproape sigur însă, această abordare nu va avea succes în a rezolva problema consumului excesiv de alcool de pe aici.

Este posibil ca noile taxe să facă pub-urile prea scumpe pentru destui tineri, însă nu văd cum i-ar împiedica lucrul acesta să prindă purceaua de coadă ori să fure luleaua neamţului (două dintre expresiile superbe din limba română pentru a se îmbăta – cine vrea poate să le caute aici).

Tot la fel de mult se va bea în camerele de cămin sau în aer liber, precum în imaginea de faţă (pe la orele 17:00, foarte aproape de Brighton Pier). Chiar şi atunci când sezonul turistic va face imposibilă o băută pe plajă, există destule parcuri, scări de bloc şi alei din spatele acestora, colţuri ferite din curtea şcolii şi altele – unde Big Brother să nu aibă omniprezentele sale camere.

Din ce zice The Times, britanicii par resemnaţi cu noile taxe, până într-acolo, încât 55 la sută dintre ei sunt de acord cu mărirea lor la bere şi vin.

În altă ordine de idei, sondajul relevă o părere de care mă convinsesem din auzite – la fel ca americanii şi spre deosebire de mulţi scandinavi învăţaţi să dea peste o treime din ce câştigă statului-dumnezeu, locuitorii acestei ţări sunt refractari la ideea de a plăti taxe, astfel că 93 la sută dintre cei chestionaţi sunt de părere “că oricine se află la putere, când este vorba de Buget, ţi să dă cu o mână şi ţi se ia cu două”.

Păi dacă britanicii se plâng – când văd atâtea lucruri din bani publici în jur care, după umila mea părere, şi-au meritat banii şi poţi fi mândru că eşti britanic – românii ce să mai zică?! Nu mai zic nimic bieţii de ei, iar multora le pare că nu le-a rămas altceva pe lume decât să se cherchelească, grizeze, şumănească, abţiguiască, învinoşeze, flecuieze, matolească...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Thursday, 13 March 2008

La muncă în UK (4) [Working in the UK]

Unele dintre cele mai râvnite slujbe din UK şi lumea întreagă se află într-un singur punctuleţ (a se vedea aici cât de mic este :-) de numai 2.6 km pătraţi, cunoscut drept The City of London, o entitate independentă de cele 32 de unităţi administrative (boroughs) care compun regiunea Londra Mare (Greater London).

Primul lucru care i-ar face să strâmbe din nas pe mulţi fiţoşi corporatişti de la Bucureşti este faptul că nu poţi ajunge aici decât cu metroul, ba poate după ce ai făcut şi naveta cu trenul. Aceasta se întâmplă pentru că, oricât de bine ai câştiga – între £ 70,000 şi £ 100,000 pe an, ca slujbaş obişnuit în serviciile financiare (nu vorbesc de salariile din top management) – tot nu îţi permiţi să plăteşti £ 8 pe zi pentru a-ţi aduce automobilul în Londra.

Iată cum arată înăuntru un asemenea loc de muncă, expus privirilor trecătorilor şi aparatelor de fotografiat. Desigur că nu aduce cu austerele clădiri de birouri descrise de Dickens, Caragiale sau Kafka, însă unuia mai poet de felul său cum sunt eu, tot mi se pare un mediu de muncă alienant.

Pare a fi altfel sub neon decât sub lampa cu gaz, la laptop decât lângă călimară şi sugativă, dar oare este cu mult mai bine?! Mai că-ţi vine să te urci pe pereţi, ceea ce este imposibil – fie că nu există pereţi, fie că sunt de rigips şi rişti să te prăvăleşti peste şefu' şi amanta lui. N-o fi tocmai clasic Dickensian peisajul, (măcar aparent) o fi mai bine aici decât în vremea lui Oliver Twist, însă dezumanizarea prin muncă tot la fel îmi pare.

Poate nici nu este de mirare că mulţi dintre aceşti corporate people tot aşa beau de sting precum studenţii, iar pub-ul este biserica lor. Nu-s eu în stare să ţin cuiva prelegeri despre cum să-şi trăiască viaţa!

Constat însă că omul secular al secolului al 21-lea, deşi spune că Dumnezeu nu există sau îşi recunoaşte făţiş autoidolatria (“eu sunt dumnezeu”), oricât se luptă împotriva propriei religiozităţi, nu poate să şi-o stârpească. Doar că L-a înlocuit pe Dumnezeul Cel Viu cu tot felul de surogate: banii, succesul, faima, sexul, alcoolul, ambiţiile profesionale, distracţia, ştiinţa, propria gândire etc…

Probabil că iarăşi se vor scandaliza vreunii de tonul meu moralizator, dar să lucrezi toată ziua cu cifre, să înmulţeşti banii altora, în timp ce pe ai tăi îi vei cheltui la fel de repede cum vin (Londra este un oraş scump, iar obrazul subţire cu cheltuială se ţine, nu?) nu mi se pare deloc o perspectivă fericită.

De pe urma a tot ceea ce muncesc aceşti 700,000 de sclavi fericiţi corporatişti din Londra, probabil că un număr de cel puţin o mie de ori mai mic (lorzi, şeici, moguli, magnaţi, nababi, oligarhi – a se lua termenii la propriu sau la figurat, nu contează!) îşi permit să stea cu burta la soare şi să cheltuiască într-un weekend chiar şi salariul pe un an al unui bun specialist în probleme financiare.

Ei bine, n-are decât să se scandalizeze cine şi cât va pofti de viziunea mea asupra acestor invidiaţi corporate people, cel puţin până la un episod următor. Căci neapărat trebuie să povestesc puţin şi despre ce importanţă are acest City în economia UK şi a UE şi despre părerea mea fundamental favorabilă unei economii libere*** şi cât mai liberalizate.

Mai ales că nu găsesc nimic intrinsec acestui sistem economic care să fie incompatibil cu cine chiar ar dori să trăiască potrivit voii lui Dumnezeu. În niciun caz nu pune piedici mai mari ca dictatura comunistă ori ca Imperiul Roman din primele veacuri creştine. Ar fi o palidă scuză pentru nevrednicia noastră să credem aşa ceva.

Relele fundamentale nu aparţin sistemului economic, ci mândriei omeneşti
, care s-a manifestat ea şi în Rai (care era în sine un sistem perfect), darămite în paradisurile terestre pe care le promit şi comuniştii, şi capitaliştii!

*** NOTĂ: La care subscriu încă, inclusiv după ivirea crizei financiare (nicidecum din senin!), căci abuzarea de liberalism îmi pare a fi fost premeditată, încât băncile, apoi întreaga economie, să intre în mâinile viitorului guvern global antihristic de mâine-poimâine.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Wednesday, 12 March 2008

Biroul unui blogger [A blogger's desk]

Celor din România care mă întreabă ce mai fac? şi care ar putea să se îngrijoreze că nu mai postez cu atâta entuziasm şi nu mai răspund tuturor e-mailurilor nu pot să le ofer drept răspuns decât o nouă postare în care să îmi prezint locul de unde intru în lumea virtuală din acest Residential Block al Institute of Development Studies (IDS).

În afară de faptul că sunt mult mai ocupat decât cum îmi închipuiam eu că va fi un fel de vacanţă acest Chevening Fellowship – fac bine şi am în continuare parte de o experienţă minunată în UK, de pe urma căreia am ajuns ieri la 3,373 de fotografii!!!

Cu voia Domnului, zece zile (între 15.03 şi 24.03) voi fi plecat pe Continent, aşa că postările mele s-ar putea rări şi mai mult.

Până atunci, iată o poză cu biroul meu, cum observasem că devenise o tradiţie pentru bloggeri să-şi pozeze bârlogul, pe când scriam aici despre blogurile altora (câteva mostre de articole aici, aici, aici sau aici).

Laptopul oferit de gazde pe perioada Fellowship-ului este un HP Latitude D610, drept faţă de masă folosesc un exemplar din ziarul gratuit London Lite, iar meniul este alcătuit din fulgi de cereale cu zmeură şi căpşuni uscate, stropite cu sirop de arţar – una dintre chestiile văzute la televizor pe care de multă vreme voiam eu să le gust, dar nu apucasem până să ajung în UK.

Nu ştiu dacă pretenţia de pe sticlă a firmei producătoare este adevărată (fără coloranţi artificiali, fără arome artificiale, fără conservanţi); ştiu doar că este foarte gustos.

Eu n-am încercat decât cu cereale şi biscuiţi de ovăz, dar este recomandat cu precădere a fi stropit peste îngheţată, clătite sau budincă.

Acestea fiind spuse, cutez să întreb la rândul meu: ce mai faceţi voi?!? Pentru că, aşa cum îmi arată counter-ul la ora 16:00 GMT, din ultimele 500, accesările din România reprezintă numai 19.69% faţă de 73.30% cele din UK... Aşadar intuiţia mea de a mări numărul de postări în engleză să fi fost cât se poate de inspirată?!?

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

[EN] Hail to competing sites / [RO] Salutări siteurilor concurente (2)

[EN] I came across quite a few interesting websites kept by foreigners living in the UK, and I’d also have things to say about those relevant to Romanians who have already settled here or would like to do it. [RO] Am dat peste ceva-ceva siteuri interesante ţinute de străini care locuiesc în UK şi aş avea multe de spus despre acelea relevante pentru românii care s-au stabilit deja aici sau le-ar plăcea să o facă.

[EN] However, I now feel like drawing attention to the blog about living in northeastern Scotland belonging to an Indonesian woman. [RO] Totuşi, acum îmi vine să atrag atenţia asupra unui blog despre viaţa în nord-estul Scoţiei care aparţine unei indonezience.

[EN] Not only that her experiences are worth reading, but the motto of the site catches the essence of the way how many people feel about Scotland – Four seasons in one day. Two countries in one heart. About the weather, I’ll soon prove with pictures that it is really so. [RO] Nu numai că experienţele sale merită citite, dar motto-ul siteului surprinde esenţa felului în care mulţi oameni se simt în legătură cu Scoţia – Patru anotimpuri într-o zi. Două ţări într-o inimă. În privinţa vremii, voi dovedi în curând cu poze că aşa este într-adevăr.

[EN] As for how people feel about Scotland, I’ve already met enough Scottish people who, after living for a lifetime in England still regard themselves as Scots. [RO] Cât priveşte inimile oamenilor, deja am întâlnit destui scoţieni care, după ce au trăit o viaţă în Anglia, tot scoţieni se simt.

[EN] I also have a Romanian reader who seems to be in love with Scotland (and she lives in the same city as the Indonesian blogger!). Click here, here, here or here for her opinions about life in the UK. [RO] De asemenea, am o cititoare româncă care pare îndrăgostită de Scoţia (şi locuieşte în acelaşi oraş ca bloggeriţa indoneziancă). Apăsaţi aici, aici, aici sau aici pentru opiniile ei despre viaţa în UK.

[EN] On the blog that I am recommending, one can read funny things about the way native Brits use the English language, about a comparative view of the Brits’ and the Indonesians' problems with alcohol.[RO] Pe blogul pe care îl recomand, pot fi citite lucruri amuzante despre felul în care britanicii nativi folosesc limba engleză, despre o privire comparativă asupra problemelor britanicilor şi indonezienilor cu alcoolul.

[EN] ...or a whole series about how the Scottish people are, their culture, food, weather in Scotland etc, under the name Scotland Shocking Moments. [RO] ...ori un întreg serial despre cum sunt scoţienii, cultura lor, mâncarea, vremea din Scoţia etc, sub numele de Momente Şocante din Scoţia.

[EN] I really like this blog, because – irrespective of the fact that sometimes it reaches other conclusions than mine (it's a matter of taste, isn't it?) – it deals with many things of which I intend to write about myself. [RO] Chiar îmi place blogul acesta, pentru că – indiferent dacă uneori ajunge la alte concluzii decât ale mele (este o chestiune de gusturi, nu-i aşa?) – abordează multe lucruri despre care am de gând să scriu şi eu.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]